Wednesday, October 17, 2007

182

Cei pe care credinţa i-a păstrat şi în identitate
Între bulgarii bănăţeni (2)
Trecutul şi prezentul pavlikanilor beşenoveni a fost subiectul primei părţi a ciclului. Ziariştii de la Erdelyi Riport (Reportaj Ardelean) Szilagyi Aladar, reporter şi Mihaly Laszlo, fotograf, au căutat în fosta capitală a comunităţii, Vinga, clipele naşterii "neamului". Inclusiv cu ajutorul internetului.

După Lexiconul cel mare a lui Pallas "Vinga (Theresiopolis) este oraş cu consiliu ordinar, are 1.072 de case şi 4.795 de locuitori (350 maghiari, 746 germani, 377 vlahi şi 3.245 bulgari), are judecătorie de ocol, notariat public, birou de fisc, casă de economii, mănăstire Franciscană, gară, cale ferată, oficiu de poştă şi telegraf. Vinga este momentan cea mai bogată localitate bulgărească din comitatul Timiş, localnicii fiind meşteşugari pricepuţi. Localitatea a fost distrusă pe vremea ocupaţiei otomane, fiind repopulată doar în 1736 (1741 – nota reporterului) cu colonişti bulgari. În 1744 Maria Tereza ridică Vinga la rang de oraş, cu consiliu ordinar, acordând şi diverse privilegii, decretând totodată să poarte denumirea Theresiopolis".
Profesorul Karol Matei Ivanciov din Timişoara păstrează cu mare grijă printre alte documente şi actul de donaţie în limba latină emis de Maria Tereza, prin care acordă privilegii bulgarilor din Vinga, asigurându-le un statut aparte. După spusele cercetătorului trecutului bulgarilor bănăţeni, în următorii 150 ani s-a dezvoltat o comunitate înfloritoare. Regresul lent a început cu prilejul valului de migraţiuni înapoi în patria mamă. Declinul populaţiei bulgare s-a accentuat după Trianon, în 1941 Vinga având doar 2.097 localnici bulgari iar în 1966 – numai 1.377. După schimbarea de regim, la cele două recensământuri s-au mai autodeclarat de naţionalitate bulgară 690 respectiv 512 persoane.

Febră aftoasă dispusă de autorităţi
Cercetarea stinţifică din Bulgaria i-a luat în vizor pe bulgarii bănăţeni târziu, doar după 150-200 ani de la plecarea lor. Istoricul bizantolog Petar Stoianov Mutafciev în anii 1930-1940 i-a vizitat de mai multe ori pe bulgarii locuitori ai Banatului de Timiş. În 1938 a văzut lumina tiparului primul lui studiu despre ei. După apariţia articolului, când a vizitat România, autorităţile l-au arestat şi l-au ţinut în arest la domiciliu 40 de zile. Nici până-n ziua de astăzi nu se ştie, doar se presupune, de ce nu le-a plăcut autorităţilor Române activitatea lui Mutafciev. Poate pentru că pe baza celor observate a enunţat: "Asimilaţia minorităţilor izolate se realizează nu numai prin efect cultural instinctiv, ci şi cu ajutorul mijloacelor premeditate a politicii statului aplicate metodic faţă de bulgarii bănăţeni. Modalitatea folosirii acestui instrumentar nu lasă nici o indoială despre scopuri". Istoricul dovedeşte şi cu date raţionamentul: "În tot Banatul nu există nici o şcoală bulgărească. Problema este nu numai că copii bulgari sunt nevoiţi să înveţe în română, dar aşa se pare, că voinţa românilor este să coboare nivelul vieţii intelectuale a bulgarilor bănăţeni la cele mai mari adâncimi, privându-i de cele mai elementare cunoştinţe (…). În Beşenova Veche de pildă, în anul şcolar trecut, într-o clasă fiind 120 de elevi şi în cealaltă 98 şi aşa mai departe; bine înţeles în asemenea condiţii nici un fel de învăţare-predare nu poate fi posibilă.”
După părerea lui Mutafciev din 1938, "Dintre toate minorităţile etnice a Banatului bulgarii sunt cei mai privaţi de drepturi. Deşi este o populaţie care are scrisul propriu, tradiţii culturale proprii, acestea fiind înfinţate prin strădanie proprie fără nici-un ajutor extern.(…). Cu toate acestea spiritul şi conştiinţa acestei populaţii, care au suferit atâtea, nu s-a distrus. Pe cât este posibil, ei încearcă să rămână fideli moştenirii strămoşilor. Şi conştiinţa identităţii naţionale pare-se că este mai viguroasă decât în trecut. Numai că rolurile s-au cam schimbat. Vatra acestei conştinţe sa mutat de la urbanizata Vinga la mai rurala Beşenova, care este mai ferită de curenţii străini". De valabilitatea acestor concluzii enunţate acum 7 decenii ne-am convins pe parcursul călătoriei noastre, la acest fenomen contribuind desigur şi faptul că numărul sufletelor din comunitatea bulgărească Beşenova este deja multiplul acelor din Vinga.
Nimic n-a demonstrat mai concludent starea avansată a identităţii bulgăreşti decât pregătirile făcute cu ocazia sărbătoririi bicentenariului sosirii coloniştilor în Banat, la Beşenova. Conducătorii comunităţii de pe vremea aceea au intenţionat să organizeze o sărbătoare modestă, având în vedere dictatura din Regatul Românesc. Formalitatea aprobării s-a prelungit luni de zile, neprimind nici un răspuns. În ajunul zilei jubileului conducătorii locali au fost convocaţi la Timişoara, unde li s-a cominicat că sărbătorirea este interzisă, mai mult li s-a cerut să avizeze oaspeţii din Bulgaria, care erau pe drum spre Beşenova, să se întoarcă din drum, nu cumva să păşească în sat. Până la urmă autorităţile şi-au dat seama că aceasta ar putea duce la scandal internaţional, aşa că au admis vizita celor câţiva invitaţi în Beşenova. "La schimb"organizatorii au fost obligaţi să promită că jubileul se va decurge fără nicio adunare şi fără discursuri festive. Ca să împiedice sosirea bulgarilor din celălalte localităţi a Banatului din Timiş, autorităţile au decretat: să fie anunţat că în sat bântuie febra aftoasă. Această întâmplare tragi-comică am găsit-o pe internet. În memoria colectivă, nici urmă despre ea. Am şi întrebat, dar nici conducătorii comunei, nici conducătorii UBB n-au ştiinţă despre cele întâmplate acum 7 deceni.

Mică gustare istorică
Dar cine sunt aceşti bulgari bănăţeni, ce împrejurări i-au silit să-şi părăsească ţara? Pe tema asta încă mai există discuţii. După mulţi istorici, ei sunt descendenţii bogumililor eretici catolocizaţi în sec. al XVII-lea. Se mai numesc şi pavlicani, în amintirea orientaţiei de pe vremuri care punea mai presus învăţăturile apostolului Pavel. Preoţii de azi presupun că membrii comunităţii totdeauna au fost fidel credincioşi catolici şi nu au fost membrii mişcării eretice, pornită din Armenia. Oricum, în 1688, catolicii din jurul lui Ciproveţ s-au răsculat contra turcilor.
Repercursiunile ca urmare a reprimării răscoalei au avut efect nu numai asupra celor din Ciproveţ, dar şi asupra tuturor credincioşilor catolici precum şi asupra pavlikanilor din Nicopole şi din împrejurimi. În primele decenii ale sec.al XVIII-lea au trecut Dunărea în mai multe valuri şi s-au împrăştiat în partea de vest a Ţării Româneşti, în Oltenia. Mai târziu, când influenţa austriacă a încetat în teritoriile de peste Carpaţi, a Banatului Severinului, marea parte dintre ei s-au refugiat în Banatul de Timiş care a însemnat siguranţă mai mare. Aşa s-a populat Vinga, preponderent cu descendenţii Ciproveţenilor; cu cei proveniţi din zona Nicopol şi Sviştov s-a populat Beşenova. Grupuri însemnate de pavlikani s-au stabilit şi în Deva şi Vinţu de Jos; mai târziu aceştia s-au răsfirat, au fost asimilaţi iar urmele lor sunt păstrate doar de bisericile construite de ei.

Anii ,,ocupării de ţară”
După mărturia Matricolelor, primul botez înregistrat la Beşenova a avut loc în anul 1738, la 7 martie, iar la Vinga în anul 1741, la 15 octombrie. Ascendenţii celor din Vinga s-au ocupat cu extracţia minereurilor şi cu meşteşuguri, din ei provenind generaţii de aurari, bijutieri, fierari, negustori. Mai târziu s-au făcut ţărani, s-au lăsat de meşteşugărit, acesta ajungând pe mâinile maghiarilor, în aşa măsură, încât în dialectal local, sinonomele cuvintelor "meşteşugar", "meşter" a ajuns cuvântul "magyar", neologism viu.
Nu-i o minune că Vinga, în urma colonizării, a devenit orăşel, Ciproveţenii aducând cu ei cultură, obiceiuri orăşeneşti. Şi privilegiile primite de la Viena au contribuit la consolidarea acestui statut, localitatea devenind târguşor cu autonomie deplină. Până la mijlocul secolului al XIX-lea. orăşelul era condus de un "căpitan" care îndeplinea şi funcţia de judecător suprem, având şi "drept de paloş" (drept de condamnare la moarte) .
Fiind localitate cu character urban influenţa culturii străine (înainte de Trianon cea maghiară, după aceea cea română) a avut mai mare success. Cu toate acestea renaşterea naţională de la mijlocul secolului al XIX-lea a pornit de aici: la Vinga s-a iniţiat scrierea în limba proprie şi editarea de cărţi. Pe vremea vizitelor lui Mutafciev, 90% din terenuri au fost în proprietatea bulgarilor. Trei sferturi din totalul de 12.500 hectare a fost teren arabil iar restul – fâneţe. În medie, o familie avea câte 7-8 hectare, dar mulţi deţineau şi 10-15 hectare. Pe păşunile întinse bulgarii dispuneau şi de turme imense de taurine. Mulţi dintre ei practicau comerţul. Bulgarii din Vinga au fost înstăriţi. Au avut şi instituţie de credit proprie. Au împrumutat oraşului Arad 200 mii de forinţi iar cu acest credit s-a construit podul ce leagă reşedinţa de judeţ cu Aradul-Nou.

Deceniile roirii
După două generaţii, în cele două localităţi cu populaţie majoritar bulgară, dar mai ales în Beşenova, s-au înfinţat comunităţi foarte viguroase, pline de viaţă. Au luat să cultive nu numai pământurile devenite pârloage în urma ocupaţiei turceşti, dar şi însemnate teritorii mlăştinoase au fost desecate, cucerite de la natură. Vitalitatea micuţei naţiuni dovedeşte şi faptul că până la sfârşitul secolului al XVIII-lea s-au terminat pământurile, proprietăţile din ce în ce mai mici neputând asigura traiul populaţiei, care era în continuă creştere. Roirea s-a derulat pe parcursul secolului al XIX-lea în mai multe valuri. La început bulgarii s-au stabilit în apropierea Beşenovei, în Banat, în localităţi mixte sau intemeind noi localităţi: Breştea, Denta, Deta, Sînnicolau-Mare, Colonia Bulgară; mai târziu au ajuns şi în părţile Serbiei.
Creştera demografică ce aminteşte de "bogăţia risipitoare" a naturii a avut proporţii atât de mari, încât multă vreme roirile n-au înfluenţat negativ situaţia demografică a localităţilor – mamă. După "împăcarea" din 1876 şi până la primul război mondial şi oraşele mari – Szeged, Budapesta – au început să înghită deja surplusul de populaţie. Mai târziu, în "epoca românească" şi mai ales după colectivizare, forţa de atracţie a Timişorii şi a Aradului, împreună cu scăderea poftei de a avea mai mulţi copii, a inversat raporturile, inducând scăderea ce astăzi pare ireversibilă.
În istoria roirilor un capitol aparte îl reprezintă grupurile celor care, în mai multe tranşe, s-au restabilit în patria-mamă. Începând din anii 1880 şi până după al doilea război mondial sute şi sute de bulgari s-au restabilit în Bulgaria. Asta mulţumită politicii instituţionalizate, premeditate a statului Bulgar, pentru că, după ce au câştigat independenţa totală faţă de turci, teritorii imense au stat necultivate, fără proprietari, asemănător cu situaţia din Banat în urma izgonirii turcilor, deci a fost mare nevoie de ţărani. Cei din Beşenova au "ocupat" Bardarski Geran, Gostilia şi Dragomirovo iar, cei din Vinga – Asenovo, cei restabiliţi în Bulgaria ţinând la rădăcina lor pavlikană dar şi la identitatea bănăţeană. Orientându-se să fie cât mi aproape de localităţile majoritar catolice Ciproveţ şi Nicopole de unde au plecat stramoşii lor, deşi sunt cetăţeni ai Bulgariei, ei se autodenumesc bănăţeni.

Constructorii catedralei
În Beşenova, încă de la parohul decan Ian Vasilcin, am auzit că biserica ridicată în urmă cu mai bine de 200 ani nu din îngâmfarea localnicilor s-a construit cu aşa dimensiuni: pavlikanii umpleau biserica şi mai ales duminicile nu numai băncile erau pline, dar şi locurile în picioare dintre ele. Şi bulgarii din Vinga tot din acest motiv s-au apucat să construiască o biserică cu dimensiunile unei catedrale, în locul celei vechi, de mult neîncăpătoare. Proiectul i-a fost încredinţat arhitectului vienez Eduard Reiter. Biserica cu două turnuri, în stil neogotic, este în formă de cruce dublă, cu lungimea de 62 m, lăţimea de 32 m, în suprafaţă de 1.400 mp. A fost ridicată între anii 1890-1892, prin forţe proprii. Ea a fost înzestrată şi cu o orgă, ca orice catedrală. Orga cu 1.800 tuburi este o superbă operă a lui Wegenstein Lipot şi fiul şi are 30 de registre. Cele 9 picturi ale altarelor au fost pictate de maestrul tirolez Iosef Rungaldier. Interiorul biserici mai este ornat cu 43 de statui sculptate în lemn şi pictate. "Ad maiorem dei gloriam" scrie pe arcul de triumf de deasupra sanctuarului. Biserica, aflată sub patronajul Sfintei Treimi, a fost plină, ultima oară poate, cu ocazia solemnităţii centenariului când, pe lângă localnici, au venit credincioşi din lumea întreagă. Şi de ar fi să se strângă laolaltă toţi catolicii din localitate – 500 bulgari, 1.500 maghiar, 150 slovaci – biserica tot nu s-ar umple, pentru că a fost proiectată pentru 4.000 suflete. Vine drumeţul dinspre Arad sau Timişoara: turnurile gemene, înalte de 65 m, de la distanţă îl îndeamnă să devieze, să le admire cu evlavie. Să contempleze asupra modalităţii de supravieţuire: cum a reuşit acest popor mic să reziste de peste 250 de ani, rupt din patria-mama, îmuţinat dar fidel limbii şi religiei, alcătuind şi o cultură de sinestătătoare, specifică, diferită de a celor din patria – mamă?

0 Comments:

Post a Comment

Links to this post:

Create a Link

<< Home