Sunday, June 20, 2010

545

Idna státija ud 11 máj 5.2007 g. za čokuláda ud Vinga:

Fabrica de ciocolata
de Ramona Balutescu

Vinga. Loc in judetul Arad, cu gara, cu drum european, cu multe accidente rutiere - cum iesi, spre Timisoara - cu gaste multe si cu mlastini. Comuna mare, ce-si aminteste ca a fost oras, privilegiile oferite, pe atunci, de Maria Tereza fiind evocate de un sigiliu pastrat in fastuoasa biserica a catolicilor bulgari. Comuna prospera, in care se da si azi buna ziua in romana, bulgara, maghiara, germana, slovaca si rroma. Comuna in care cel mai dulce timp, la modul propriu, s-a legat de o fabrica ce i-a dus renumele in toata lumea: Fabrica de ciocolata Draskovits.
La primul pas in Vinga ma intampina domnul Victor Cociuba, arhivar la primaria comunei, care imi va fi si calauza in drumul nostru pe urmele faimoaselor fondante de Vinga. El este cel care are diverse colectii, pornind de la unelte neolitice gasite pe raza Vingai, in araturi, pana la mai multe mape cu etichete si hartii de ambalat folosite la fabrica lui Draskovits. Fabrica, desi nu mai functioneaza de mai bine de o jumatate de secol, a ramas in memoria celor din comuna precum si a amatorilor de dulciuri care au apreciat sortimentele „de Vinga”, adica in mai tot vestul tarii. Si eu am crescut cu legenda fondantelor de Vinga, dat fiind ca bunicul meu a lucrat, acum 50 si ceva de ani, la gara din Vinga, de unde plecau bunatatile in toata Europa.

Piatra de mormant ce vegheaza reteta

Reteta dusa in lumea dreptilor
Peripluul in legatura cu numele si taina lui Draskovits il vom incepe la cimitir, acolo unde se spune ca vestitul cofetar a dus reteta fondantelor de Vinga. Poate ochiul reporterului e avid la strangerea datelor, si, totusi, este o realitate palpabila faptul ca drumurile din Vinga sunt acoperite cu hartiute de bomboane si de ciocolata. Palpabila, dar pe care nu o palpeaza nimeni, ca s-o schimbe... Nu ziare, nu pachete de tigari, nu peturi, ci ambalaje de dulciuri. Sa fie, oare, ceva intrat miraculos in genetica locuitorilor Vingai?
Ajungem la mormantul lui Draskovits Tivadar (1877 – 1955), cofetarul de la fabrica de ciocolata careia i-a dat numele si pe care a facut-o faimoasa in lumea intreaga. A lucrat zeci de ani in productia de dulciuri, a dat de lucru unui numar mare de oameni din comuna, a oferit zeci de sortimente, a practicat un marketing care, si azi, ar fi de invidiat si a nascocit „fondantele de Vinga”, cea mai cunoscuta marca a sa, bomboane cu ciocolata si cu vanilie dar cu un gust special, care a primit premii la expozitii internationale.

Colectionarul si etichetele de demult

Apoi fabrica a fost nationalizata, in 1948, Draskovits alungat din casa si din afacerea sa, care ii purta numele, fabrica a mai trait o vreme, apoi a intrat sub aripa fabricii Kandia din Timisoara si mai apoi a murit si ea, precum fondatorul ei, care se odihneste, din 1955, sub piatra funerara a familiei, laolalta cu reteta sa celebra. Ironia sortii: la capul sau, un alt ambalaj de ciocolata. De data asta, din Turcia...

Actul de nationalizare si poze din epoca

Embrionul unui viitor muzeu
Il insotesc pe domnul Cociuba spre casa sa, sa-mi arate colectia pe care a adunat-o de cativa ani incoace. Trecem de semi-schnautzerul pe care l-a adoptat cand a ramas „in pana de caine”, dupa cum spune, si ajungem la amintirile legate de Fabrica Draskovits: extrem de multe etichete, hartii de impachetat, foi din chitantiere, jocuri de carti pentru copii tiparite sub numele lui Draskovits, etichete pentru lichior, dar si acte in legatura cu nationalizarea fabricii, fotografii cu angajatii sau vederi primite pe adresa aceleiasi fabrici. Chiar si un joc de moara pe care scrie: „Fetelor ai baietilor cumparati ciocolata cu un leu bucata cari contin aceste disculete in doua culori rosi si albastre si cand sunteti intruniti veti putea juca si petrece frumos timpul vostru liber”.
Casa familiei Draskovits n-a fost retrocedata si a ajuns asa

Omul care dadea altora paine a plecat cu o paine in mana. Atat.
Mergem spre Ana Puta, una dintre fostele muncitoare ale fabricii Draskovits. Facem o oprire scurta la marea biserica catolica. Este inainte de slujba de duminica, undeva in spatele stranelor sunt aliniate cartile de rugaciune, iar pe una, ca posibil semn de carte, troneaza o eticheta de ciocolata cu un fotbalist modern. Se pare ca nicio exorcizare nu va scoate Vinga din zodia ciocolatii si a codrului de cacao, nici in secolul nou. Ne primeste d-na Puta, bucurandu-se a ne vorbi despre vremurile de demult. E la varsta si solitudinea cand privesti inainte doar ca sa vezi cum trece ziua pana la ora cand te uiti din nou in spate, la trecut.
Dna Puta se fereste de ciocolata dar nu si de amintirea traditiei ei

Usa ei se deschide mai rar, una din nepoate va pleca in Noua Zeelanda peste cateva zile, amintirile devin mai de pret si mai desprafuite decat orice bibelou. A lucrat la Fabrica de ciocolata de la 15 ani, familia Draskovits era buna cu angajatii, nu se gandea nimeni la furat, puteai manca ciocolata, daca voiai – la mai bine de jumatate de secol, d-na Puta inca bea ceaiul neindulcit si nu se atinge de nimic dulce. Patronul Draskovits punea niste picaturi din sticlute si asa se nastea gustul acela special, al fondantelor de Vinga – aflam. Nu conta ce nationalitate aveai, lumea era multumita, s-a lucrat si in timpul razboiului, toate mergeau bine pana in acea vara a lui 1948, cand fabrica a fost nationalizata, iar Draskovits a fost fortat sa-si paraseasca fabrica si casa. Doamna Puta spune ca l-a vazut cand a iesit din casa, cu sotia si cateva rude: strangea o paine mare la piept. Atat a fost lasat sa ia. Despre nepotii lui Draskovits, care se lupta sa reprimeasca inapoi ce-a fost al lor, d-na Puta ne spune: „Daca atatia oameni or primit inapoi ce-o fost al lor, atunci ei de ce nu, ca or inceput de la a face cu mana bomboanele astea si apoi or investit si ne-or dat paine si noua...”

O sansa a numelui Draskovits
Doamna Teodora Radulescu a lucrat ca inginer mecanic si acum este la pensie. Locuieste in Timisoara si este urmasa lui Draskovits din Vinga. Imi spune ca a incercat de ani de zile sa faca astfel incat sa primeasca ceea ce i se cuvine dupa bunicul ei. Cererile ei au ajuns, acum, la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, unde mai are de dus o ultima hartie. Vorbim despre Vinga, despre fabrica. „Toata lumea il acuza pe bunicul ca a dus reteta in mormant” – imi spune, cu amaraciune, doamna Radulescu. Poate e mai bine asa – o paine stransa in brate nu e pretul pentru o reteta ce a cucerit atata lume.
Oamenii din Vinga spun ca primarul actual a pus stapanire pe casa si atelierele care au fost lasate sa se paragineasca. Dar doamna Radulescu este hotarata sa mearga mai departe si sa lupte ca numele bunicului ei sa fie dus, ca marca, mai departe, sa nu se macine, din ce in ce mai greu de citit, pe o piatra de mormant, laolalta cu vechea si celebra fabrica din Vinga.

0 Comments:

Post a Comment

Links to this post:

Create a Link

<< Home