Wednesday, September 30, 2009

433

Emisijata TV ARÁD ud 07.09.2009 g.



432

Kolku fela "Zafálem !" ima?

Sunday, September 27, 2009

431


U nuvinata "Renaşterea bănăţeană", broj 5994, ud čitvartak, 24 september 2009 g., ima idna cela starna pusveténa na Bišnova.
========================================
Za da dupalna "kolekcijata", etu još nekolku státiji ud tazi nuvina, svazani sas námu:
Frânghierul din Dudeştii Vechi
Cine mai credea că într-o comună timişeană sforile pot fi trase şi de altcineva decât primarul, vicele sau alţi politicieni mai mult ori mai puţin importanţi, nu s-a înşelat. La Dudeştii Vechi, printre bulgarii bănăţeni care reprezintă sufletul localităţii, trăieşte un om care face parte acum dintr-o tagmă aflată în pragul destrămării, cea a meşterilor frânghieri. La 77 de ani, Petru Katarov răsuceşte fire la fel ca în tinereţe şi foloseşte instrumente inventate în urmă cu zeci de ani - o muncă bazată pe efort şi migală, din faţa căreia omul care trage sfori nu s-a ferit niciodată.
Ucenic la neamţul Kalfusz
Petru Katarov s-a născut în 1932, iar cel de-Al Doilea Război Mondial a însemnat pentru el o maturizare timpurie, de care au avut parte însă şi copiii cu vârste chiar mai mici care au trăit acele vremuri grele. "Am plecat la Sânnicolau Mare cu gândul să mă fac măcelar. Aveam 16 ani. Era aşa o sărăcie şi o foamete că nu văzusem până atunci cârnaţi decât în vreo doi-trei ani de zile (râde). Nu s-a putut însă, aşa că am intrat ucenic la un meşter frânghier neamţ", îşi aminteşte vesel bătrânul, ascunzând în spatele ochilor albaştri frânturile negre ale unui trecut umbrit de greutăţile postbelice. Neamţul, pe numele său Filip Kalfusz, era unul dintre primii gospodari ai Sânnicolaului şi prin mâinile sale treceau zeci de ucenici. Mulţi intrau în atelierul frânghierului să înveţe meserie, dar puţini erau cei care nu renunţau în faţa muncii grele. "La început am făcut ce nu îmi plăcea. Am măturat prin curte, am curăţat prin atelier... Când îmi era greu, mă gândeam că dacă mă întorc la Dudeşti nu găsesc decât mai rău. Aşa că am rămas şi am învăţat meserie. Maiştri buni ies cei care nu au nimic în spate, cei care nu stau lângă fusta mamei", povesteşte Petru Katarov. După ce deprindeau meşteşugul, ucenicii primeau de la maistrul Kalfusz pentru o lucrare câte un kilogram de cânepă şi câteva cuvinte: ce anume aveau de făcut. Principalul produs al frânghierilor erau căpestrele pentru cai, diferite în funcţie de dimensiunea animalului. Degetele ucenicilor trebuiau să judece apoi, pipăind beţele de cânepă, cum trebuia procedat în continuare. "Dintr-un kilogram trebuia să facem exact atâtea căpestre câte trebuia. Simţeam beţele de cânepă în mâini, altă metodă nu exista. Dacă greşeai sau nu-ţi terminai treaba la timp, neamţul zicea <>, iar duminica era singura noastră zi liberă", explică frânghierul. Ziua de muncă începea la ora 7,30, cu "fruhstuck-ul", adică micul dejun, şi se încheia noaptea, uneori şi după ora 22: "Dacă nu terminam ce îmi dădea neamţul de făcut, stăteam până noaptea târziu. Era om serios, a avut primul radio din Sânnicolau. Dacă te vedea prin curte în afara orelor când erau pauzele de masă, te întreba ce faci, de ce nu eşti în atelier, că doar nu aveai ce să cauţi pe afară".
Calfă şi meseriaş la CFR
După cei trei ani de ucenicie, Petru Katarov petrece alţi doi ani drept calfă la diferiţi meşteri. Se întoarce apoi la Dudeştii Vechi, unde începe să-şi practice meseria acasă. Datorită priceperii, ajunge rapid cunoscut în toată zona şi căutat de clienţi din toate satele şi comunele din vecinătate. Din câmp, beţele de cânepă ajungeau în atelierul maistrului, unde erau legate în snop şi puse în apă, la murat. Stăteau acolo în jur de două săptămâni, după care erau meliţate (zdrobite şi curăţate), iar apoi erau trecute prin pieptenul cu dinţi de fier. Cel pe care încă îl foloseşte frânghierul din Dudeştii Vechi este un număr cinci, adică pe fiecare rând ar trebui să aibă câte cinci bare subţiri şi ascuţite de fier. Ar trebui, pentru că, în fapt, mulţi s-au desprins şi acum pieptenul este în multe părţi doar un număr patru sau trei. Bătrânul îşi pune apoi centura de piele de care prinde cablul maşinii de tors. Face câţiva paşi în spate, iar maşina, inventată în 1911, prinde viaţă şi roţile încep să i se învârtă. "Dacă nu trăgeam eu aşa, trebuia să am un om care să facă munca asta, dar aşa pot să o mânuiesc singur. La turaţie mai mare firul iese mai subţire, la turaţie mică mai gros şi mai rezistent", explică bătrânul. În era CAP-urilor, frânghierul a scăpat de munca la câmp angajându-se acar la CFR. Făcea şi sfori pentru cooperativă, dar munca oficială era cea de la calea ferată. După căpestre au venit, la el, inclusiv oameni din Iugoslavia care auziseră că frânghier ca la Dudeşti nu s-a mai pomenit.
Firele rupte de timp
Anii care au curs i-au înălbit, frânghierului, firele de păr şi n-au adus nici un tânăr ucenic dispus să continue tradiţia. Caii, cu miile în comună în anii când nu prididea cu munca, acum mai sunt aşa de puţini că ai putea să-i înveţi pe nume. Firele de cânepă au dispărut - odată cu ele şi calitatea, spune maistrul - şi au fost înlocuite cu plasticuri. Petru Katarov ştie, de asemenea, prea bine că tineretul din ziua de azi este puţin dispus să mai preia un astfel de meşteşug. În urmă cu puţină vreme, ajutat de ginerele său, a tras două zile pentru o funie lungă de 32 de metri, cât să ajungă până în turnul bisericii din localitate. Au întins frânghia din atelierul din curte şi până în drum, cu riscul de a încurca circulaţia. “Dar am făcut-o şi pe asta”, spune râzând Katarov.
CĂTĂLIN RADU
========================================

Sărbătoare mare la Dudeştii Vechi
Bucurie mare, sâmbătă, la Dudeştii Vechi: comunitatea bulgară a sărbătorit hramul bisericii şi a participat la ruga satului. Manifestările au început la orele dimineţii, cu un moment solem în cadrul căruia au fost depuse coroane de flori la Monumentul Eroilor Bulgari.
Slujba de la ora 11 a fost una specială, ea coincizând cu finalizarea unui proiect religios derulat de Surorile Sfântului Iosif al Apariţiei, cu copii şi tineri din localitate. Şi sâmbătă, ca la fiecare mare sărbătoare, biserica a devenit neîncăpătoare, la liturghie participând, alături de romano-catolicii din Dudeşti, şi credincioşi veniţi din multe alte localităţi, din ţară şi din străinătate.
Preotul paroh Ioan Vasilcin şi-a exprimat mulţumirea pentru faptul că, de curând, cu ajutorul enoriaşilor şi al deputatului Niculae Mircovici – care reprezintă Uniunea Bulgară din Banat – lăcaşul de cult (unul dintre cele mai mari şi frumoase din zona de vest a ţării) a fost supus unor lucrări de renovare speciale, fiind ferit pe viitor de atacul igrasiei.
Distracţia a început la primele ore ale după-amiezii, cu jocuri tradiţionale organizate de membrii formaţiunii de pompieri. De la ora 19, căminul cultural a găzduit – după cuvântul de deschidere al primarului Gheorghe Nacov – un program artistic deosebit, alcătuit din cântece, dansuri şi poezii bulgăreşti, acţiune coordonată de referentul cultural Pavel Velciov.
Ulterior, la Casa Bulgărească, copii din localitate au prezentat câteva dansuri de societate. Extrem de apreciată a fost expoziţia de fotografii ilustrând Dudeştiul de altădată şi, respectiv, Dudeştiul din zilele noastre.
Tot sâmbătă, la Muzeul Minorităţii Bulgare din Dudeştii Vechi, a fost inaugurată o cameră tradiţională, cu manechine în port popular bulgăresc.
Seara s-a încheiat cu un bal în faţa căminului cultural, urmat de un foc de artificii.

(G.T.)
========================================
Dinastia gemenilor
"Renaşterea bănăţeană" a descoperit într-un sat timişean două surori identice care provin dintr-o familie cu patru perechi de gemeni * Rudele de sânge ale doamnelor Augustinov, peste 300 la număr, mai numeroase decât locuitorii unor aşezări, sunt răspândite în toată lumea
Studiile arată că una din 100 de naşteri aduce pe lume gemeni. Anumite voci ale geneticii susţin că gemenii identici sunt tentativa aproape perfectă a naturii de clonare umană. Mai ales cei proveniţi din acelaşi ovul fertilizat (univitelinii) seamănă izbitor între ei, au aproape aceeaşi voce şi aceleaşi gesturi, şi, adesea, trăiesc vieţi surprinzător de asemănătoare, având slujbe, preferinţe şi fobii identice. Indiferent de context sau loc, întâlnirea unei perechi de gemeni stârneşte atenţia şi... curiozitatea. Pe uliţa care uneşte Dudeştii Vechi cu comuna Valcani, am zărit, de curând, două doamne puţin trecute de 50 de ani, îmbrăcate la fel, pe biciclete identice. De la distanţă, păreau două voluntare sau membre ale unui grup religios, care purtau o uniformă. Când s-au apropiat însă, am constatat că sunt aproape identice, inclusiv prin felul în care roteau pedalele bicicletei. După câteva momente de uimire, am decis să le ajung din urmă, pentru a le aborda.

Gloria maternă şi perechile de gemeni
Se numesc Rafaela şi Barbara Augustinov, au 55 de ani şi, în toată viaţa lor, nu s-au despărţit mai mult de... o oră. Provin dintr-o familie aparte, cu 12 fraţi, din care nouă mai sunt în viaţă. Alături de nepoţii şi strănepoţii, după soră şi frate, sunt a patra pereche de gemeni din familie, cea mai în vârstă: "Avem un frate, care locuieşte în Bratislava, care are doi băieţi născuţi deodată, iar sora noastră mai mare are o pereche - băiat şi fată - de gemeni. O altă fiică de-a ei a născut gemeni". Mama surorilor Augustinov, trecută la cele veşnice la 77 de ani, în 1989, a fost distinsă de două ori cu titlul "Gloria maternă". A avut o viaţă grea, în special în cei patru ani când soţul ei a fost ţinut prizonier în Rusia. "Nu mai ştia nimic de tata şi avea de crescut trei copii. De mici am fost învăţaţi cu munca", a mărturisit doamna Barbara.
Despărţite doar 60 de minute în 55 de ani
Deşi s-a născut prima, Barbara susţine că sora ei, Rafaela, a fost mai curajoasă: "Şi la şcoală ea era mai conştiincioasă decât mine şi, dacă nu dorea să îmi dea să copiez, plângeam şi tot îmi dădea. Ne mai încurcau profesorii dar, ca să se convingă care dintre noi ştie, ne scoteau la tablă. Rafaela are carnet de şofer şi, în general, preia problemele. Eu sunt mai retrasă". Când erau mici au mai avut disensiuni, însă de la maturitate s-au înţeles impecabil. Cu toate că e greu de imaginat ca două persoane să nu fi fost despărţite în 55 de ani mai mult de 60 de minute, este semnificativ faptul că, în acest caz, decizia de a nu se înstrăina una de cealaltă a fost luată în copilărie.
"De aceea nu am urmat alte şcoli şi nici nu am vrut să ne căsătorim. Ca să nu ne despărţim. Nu ne plictisim niciodată şi, de când ne ştim, dormim, mâncăm şi lucrăm împreună. Dacă una face foile la cremeş, cealaltă face crema. Rafaela e cu animalele, eu cu celelalte sarcini din gospodărie. Nu ne supărăm una pe cealaltă, iar dacă sunt la stradă şi cineva mă întreabă ce fac, răspund pentru amândouă. După aceea, îmi dau seama că am vorbit la plural. Uneori ne gândim că ar fi ceva să murim amândouă în aceeaşi zi", a mai completat dna Barbara.

Am avut aceleaşi boli, deodată
Au aceeaşi culoare de păr şi haine, poartă acelaşi număr, atât la îmbrăcăminte, cât şi la pantofi, şi au chiar greutatea la fel. Nu au fost internate niciodată în spital, iar afecţiunile de care au suferit le-au atins, deodată, pe amândouă: "Şi acum ne-a prins un fel de alergie. Pe amândouă", a spus geamăna mai mică, amuzându-se că, în urma unui furuncul la genunchi, s-au ales cu câte o gaură... tot amândouă. Când erau mai tinere, surorile Augustinov, care se bucură de un respect aparte în comunitatea din care fac parte, făceau mult sport şi erau firi mai băieţoase: "Ne şi băteam când eram copii. Mereu interveneam să facem dreptate. Acum ne înţelegem foarte bine. Avem chiar aceleaşi gânduri. Dacă vine cineva la noi, mă gândesc să îi ofer ceva şi nu pot să mă consult cu sora mea. După ce persoana respectivă pleacă, îmi spune că şi ea a gândit la fel. Şi la servici am fost una lângă cealaltă şi, când a fost nevoie, am tras una pentru alta. Am depus carnetele de muncă la pensii. Cât e la mine, atât e şi la Rafaela. Cei de acolo au fost surprinşi, că nu mai văzuseră aşa ceva. Suntem obişnuite ca lumea să se mire. Se întâmplă de fiecare dată când ieşim undeva. Poate şi datorită faptului că ne îmbrăcăm la fel. Aşa ne-am obişnuit, de mici", a mai adăugat perechea Rafaelei. Trebuie spus că, atât în momentul întâlnirii, cât şi al unei recente conversaţii telefonice, vocile celor două surori au fost greu de deosebit. Iar răspunsul la întrebările adresate a fost spontan, coerent, dar parcă în ecou.
Un porc pentru un prânz, în curte
Dacă povestea lor este fascinantă, tocmai datorită faptului că sunt identice şi nu s-au despărţit aproape deloc, deosebită ni s-a părut şi istorisirea despre familie. Din cei nouă copii supravieţuitori ai soţilor Augustinov, Rafaela şi Barbara nu au urmaşi, iar o soră din Timişoara a avut doar trei naşteri. Ceilalţi fraţi au fost însă atât de prolifici, încât numărul nepoţilor gemenelor din Dudeştii Vechi a ajuns la 73: "Când ne adunăm la câte o nuntă din familie, suntem peste 300", a mărturisit una din vocile celor două. Răspândite în mai toată lumea, din Germania, Slovacia, Ungaria, până în SUA şi Canada, rudele de sânge ale doamnelor Augustinov sunt mai numeroase decât locuitorii unor aşezări: "Ultima dată când ne-am strâns mai mulţi a fost acum doi ani. Aici, la noi în curte. Nu era vreo ocazie specială, dar nepoatele din Canada se aflau în România şi ne-am reunit vreo 30. Ele, noi şi fraţii cu soţii şi soţiile lor. Atunci, am tăiat un porc...", a precizat Barbara.
Sora cu 73 de nepoţi
Şi din discuţia cu cele două surori am înţeles că acolo unde paharul e prea-plin urmează un altul gol. Dacă mama lor avea să treacă spre moarte, la 77 de ani, în prezenţa tuturor fraţilor, ca o mamă eroină ce era, tatăl a plecat, la 88 de ani, discret şi singur. Iar dacă lipsa urmaşilor în cazul gemenelor pare o carenţă în contextul familiei, o altă soră, care a împlinit 68 de ani, le-a suplinit contribuţia, dând naştere la 21 de copii: "Toţi trăiesc şi, la rândul lor, au şi ei micuţi. Din câte ştim, această soră are 73 de nepoţi. De la fiii şi fiicele ei. I-a crescut greu. Când s-a căsătorit, la 20 de ani, a locuit cu soţul la un sălaş, unde creştea animale. Ţineau vaci şi porci. Cu asta şi-au câştigat traiul şi şi-au făcut o locuinţă. După ce a născut primul copil, s-au mutat în sat, iar cumnatul nostru lucra ca şi hornar. Era foarte harnic şi priceput. Nu au avut nici un alt ajutor, pentru că părinţii erau aici. Uneori, mai mergeam noi să stăm cu ei... Vă daţi seama, aveau nevoie de câte o remorcă de cartofi pe an. Nu le-a fost uşor. Când se adună, ei sunt peste 100", a conchis vocea celor două.
LĂCRĂMIOARA URSA
========================================

La Dudeştii Vechi, toată lumea râde, cântă şi dansează
În comuna timişeană Dudeştii Vechi, unde se regăseşte cea mai mare comunitate bulgară din vestul României, unul din 40 de locuitori se dedică, într-un fel sau altul, actului cultural. Fie că activează în trupa de teatru amatori, în ansamblurile de dansuri sau la cor, bulgarii din Timiş sunt conştienţi că, prin cultură, îşi pot păstra tradiţiile, limba şi portul.
Omul-orchestră
Pavel Velciov este numele celui care ţine strânsă în jurul actului cultural comunitatea din Dudeştii Vechi. Referentul cultural este un adevărat om-orchestră: dirijor al corului, actor, regizor, scenograf, component al formaţiei folclorice, atât ca dansator, cât şi ca instrumentist. Prins cu atâtea activităţi, Pavel Velciov abia mai are timp pentru familie, dar nu-i pare rău, pentru că dorinţa sa este aceea de a face cunoscute lumii obiceiurile comunităţii bulgare din Dudeştii Vechi.
De la teatrul proletar, la piese tradiţionale
Poate cea mai reprezentativă componentă culturală a Dudeştiului o reprezintă trupa de teatru. Formată din 12 actori amatori, formaţia a reprezentat, până acum, comuna la mai multe manifestări naţionale, desfăşurate, mai ales în capitală, cu diferite prilejuri - Ziua Naţională sau târgul minorităţilor etnice organizat la Muzeul Ţăranului Român. Au fost însă şi vremuri în care trupa de la Dudeştii Vechi a trebuit să se plieze... vremurilor. "Prin anii '70 am început să avem activitate mai serioasă la Căminul Cultural. E drept, piesele de atunci nu se pot compara cu cele de acum. Erau, bineînţeles, toate cu teme proletare. Acum, accentul se pune pe autori bulgari, pe piese inspirate din viaţa comunităţii sau pe cele cu tentă religioasă, în funcţie de momentul punerii în scenă", povesteşte Pavel Velciov. În zilele noastre, nici o sărbătoare tradiţională bulgărească nu are farmec dacă nu se implică şi trupa de teatru. Farşangul - ultimele două zile de dinaintea Postului Paştelui, când toată lumea se distrează - ar fi mai searbăd fără piesele comice ale trupei e teatru. La fel, de Crăciun (când piesele sunt adaptate temei religioase), de Paşte sau de hramul bisericii (15 august), echipa condusă de Pali Velciov pregăteşte momente speciale pentru consăteni. "Mai ales la rugă prezentăm momente din tradiţia bulgară, cum ar fi şezătorile sau nunţile", adaugă Pali Velciov.
Ascunşi de ochii miliţienilor
Potrivit referentului cultural din Dudeştii Vechi, mişcarea teatrală din comună nu ar fi ajuns să aibă performanţele de astăzi fără implicarea profesorului (acum pensionar) Gheorghe Ghergulov. El a fost cel care, pe vremea comuniştilor, a hotărât să facă un compromis doar pentru a nu se pierde tradiţia Farşangului. Pentru că autorităţile din acea vreme nu erau de acord cu sărbătorirea în stradă, profesorul Ghergulov a mutat Farşangul în Căminul Cultural, departe de ochii vigilenţi ai miliţienilor. Mai mult, profesorul a tradus, apoi, din limbile maghiară şi română, piese de teatru şi a adaptat pentru formaţia din Dudeştii Vechi mai multe scenete ale unor autori bulgari. De altfel, în repertoriul amatorilor de teatru din Dudeştii Vechi se regăsesc 50 de piese, toate purtând amprenta lui Gheorghe Ghergulov.
Repetiţii zi-lumină
Pentru că sunt foarte multe activităţi culturale în comună, activitatea de la cămin se derulează pe parcursul întregii zile. "Facem zilnic repetiţii cu copiii. Sunt 50 numai la trupele de dansuri, distribuiţi în patru echipe, de la cei mai mici, până la studenţi. Apoi, mai e trupa de teatru, care adună şi ea 12 oameni (cel mai în vârstă are 41 de ani, iar cel mai tânăr - 21), plus formaţiile instrumentale." În total, ne spune Pali Velciov, o sută de locuitori ai comunei se implică, trup şi suflet, în activităţile culturale.
Artistul complet
Formaţiile artistice din Dudeştii Vechi au şi un component cu care se mândresc. Drajen Babuşcov este un tânăr student care reuşeşte, deşi studiază la Timişoara, să-şi facă timp pentru a participa la activităţile trupelor de la Căminul Cultural. "Am început încă de când eram la grădiniţă. Atunci recitam poezii. Am trecut apoi la dansuri, iar acum fac dansuri, actorie şi activez şi în cor", ne prezintă tânărul de 21 de ani parcursul său artistic. De altfel, Drajen este cel mai tânăr component al trupei de teatru amator şi una dintre speranţele pentru viitor ale referentului cultural Pavel Velciov.
Expoziţie permanentă
Tot la capitolul cultură se înscrie şi expoziţia permanentă de icoane pe sticlă, realizate de copiii de la cercul de pictură. Coordonaţi de Ioan Vasilcin, un artist renumit printre pictorii de biserici, micuţii din ciclul primar şi cel gimnazial au reuşit să se claseze, cu lucrările lor, pe locul al treilea la concursul judeţean "Lada cu zestre", de anul trecut. Drept recompensă, icoanele stau, zilnic, pe simezele improvizate ale Căminului Cultural, pentru ca toată lumea să le poată admira.
Cultura şi religia, mână în mână
În fiecare an, în Dudeştii Vechi au loc şi altfel de manifestări decât cele înscrise în agenda culturală a autorităţilor locale. Două măicuţe, de loc din comună, dar stabilite una la Cluj-Napoca şi cealaltă în Bulgaria, vin an de an în satul natal pentru a îmbina, alături de copii, religia şi cultura. Membre ale congregaţiei aparţinând comunităţii Sfântului Iosif al Apariţiei, cele două surori au, timp de două săptămâni, activităţi intense cu copiii. De la aplecarea către religie şi până la excursii sau tabere interactive, cele două călugăriţe catolice le insuflă, an de an, celor peste 200 de copii care participă la programe, mândria de a fi dudeştean şi-i ajută să păstreze tradiţiile înaintaşilor.
La un pas de recordul mondial
Printre amintirile cele mai plăcute legate de activitatea artistică a trupelor de la Căminul Cultural din Dudeştii Vechi se numără şi o tentativă de record mondial. Totul s-a petrecut în Bulgaria, unde televiziunea naţională a dorit să alcătuiască cea mai lungă horă din lume. Printre dansatori s-au aflat şi cei din Dudeştii Vechi, însă, din nefericire, totul a rămas la stadiul de intenţie, pentru că hora nu a fost omologată pentru Cartea Recordurilor.
DANA ISTRAT, ANTON BORBELY
========================================

Omul care aduce ştirile cu toba
Locuitorii comunei timişene Dudeştii Vechi află ultimele noutăţi legate de viaţa comunităţii din gura lui Rafael Ciocani. De 13 ani încoace, bătrânul îşi ia, sâmbăta şi duminica, toba şi se prezintă conştiincios la datorie: în piaţa din centrul de comună şi la biserică, între utrenie şi liturghie.
În slujba comunităţii
La cei aproape 80 de ani ai săi, Rafael Ciocani este încă în formă. Răspunde prompt la orice solicitare a edililor din Dudeştii Vechi, iar prin intermediul său oamenii află mai repede ce s-a mai schimbat în viaţa localităţii. De la toboşarul satului, locuitorii ştiu când trebuie să meargă să-şi plătească impozitele sau află ce alte dări mai trebuie să achite la stat. Moş Rafael povesteşte şi că îi mai ajută pe consăteni la piaţă. Atunci când cineva are de vândut ceva, apelează la toboşar. „Le fac anunţurile pe loc. Nici nu costă mult, o bere!”, povesteşte, cu umor, bătrânul. „Am făcut anunţuri şi pentru vânzarea animalelor, dar şi pentru frigidere sau congelatoare. Cum cere clientul…”.
CV de toboşar
Omul care aduce ştirile în Dudeştii Vechi a lucrat, aproape de când se ştie, la CAP. A fost cioban 45 de ani, până când a ieşit la pensie. „Nu m-am ales cu nimic după atâţia ani de muncă. Pensia e foarte mică, trei milioane, mai iau un milion şi jumătate de lei de la primărie, ca toboşar şi atât. Mă mai ajută nurorile. Am trei”, se laudă moş Rafael şi ne arată, cu mândrie, bicicleta nou-nouţă pe care a primit-o de la soţiile fiilor săi anul trecut, când a împlinit 79 de ani. Cât despre a doua sa îndeletnicire, toboşarul din Dudeştii Vechi este foarte încântat. „Nu e muncă grea. Când e ceva de anunţat, atunci am de lucru, în rest, îmi văd de gospodărie”, precizează „portavocea” primăriei din comună. Chiar dacă nu este foarte solicitat, moş Rafael îşi face meseria cu seriozitate. „Anunţurile le fac de fiecare dată în limbile bulgară şi română, să înţeleagă toţi”, precizează toboşarul poliglot. Deşi are o vârstă respectabilă, Rafael Ciocani nici nu se gândeşte să se retragă din activitate. „Vreau să mai bat toba în Dudeşti încă 20 de ani de acum încolo”, îşi dezvăluie acesta planurile.
Poveste cu… mustaţă
Rafael Ciocani este unul dintre cele mai pitoreşti personaje din Dudeştii Vechi. I s-a dus faima şi pentru că este posesorul unei… mustăţi impresionante. De altfel, o poveste din tinereţea-i tumultoasă, când a avut probleme cu fosta miliţie, are ca punct central mustaţa care l-a făcut celebru. Era prin anii 70 şi era sărbătoarea tradiţională a catolicilor, Farşangul. Cum o asemenea celebrare nu se putea face fără cai împodobiţi cu ghirlande de flori, tânărul Rafael s-a gândit să folosească animalele luate de colectiv oamenilor. Numai că, după ce s-a furişat în grajdurile CAP-ului, a scos caii şi i-a mânat pe străzi, alături de alţi tineri, miliţienii din sat au intervenit şi i-au arestat pe aşa-zişii hoţi. Cel mai mult de pătimit a avut Rafael Ciocani, pentru că vajnicii oameni ai legii l-au tras de mustăţi, crezând că sunt false, până i-au dat lacrimile.
DANA ISTRAT, ANTON BORBELY
========================================

Pobeda Dudeştii Vechi, în turneu în Bulgaria
Echipa de fotbal Pobeda Dudeştii Vechi este, probabil, una dintre puţinele formaţii din Liga a IV-a care va efectua, în această pauză de vară, un turneu în străinătate. Fotbaliştii din comuna timişeană se vor deplasa în Bulgaria, pentru trei jocuri amicale, dintre care unul va fi în compania unei formaţii ce a activat sezoane bune în liga a doua din ţara vecină – Chavdar Byala Slatina. „Este, de fapt, o primă pentru fotbaliştii noştri. Ne-am atins obiectivul în acest sezon, şi anume evitarea retrogradării, şi am ales această variantă de recompensare a sportivilor”, ne-a declarat Gheorghe Nacov, primarul din Dudeştii Vechi, component şi el al echipei de fotbal. Pobeda a terminat sezonul pe locul 10 în clasament, o clasare care i-a scutit pe fani de emoţii în ceea ce priveşte o eventuală retrogradare în campionatul judeţean. Pentru sezonul viitor, gruparea din Dudeştii Vechi este în tratative cu mai mulţi fotbalişti. „Vrem să cooptăm şi o serie de tineri, dar şi jucători cu experienţă la nivelul eşalonului patru. Deocamdată, nu dăm nume, până nu avem înţelegeri concrete cu fotbaliştii vizaţi”, a completat edilul. Gheorghe Nacov speră ca, în campionatul care va demara la sfârşitul verii Pobeda să aibă un parcurs bun. „Vrem să terminăm din nou între primele zece echipe din campionat”, este obiectivul anunţat de edil.
DANA ISTRAT, ANTON BORBELY
========================================

O biserică veche de 200 de ani primeşte tratament special
Biserica romano-catolică din Dudeştii Vechi a intrat, de curând, în operaţie pentru resuscitare. Clădirea a fost construită în urmă cu mai bine de 200 de ani, mai exact în 1804. Principala problemă şi cea mai dificilă este îndepărtarea igrasiei care s-a acumulat în zidurile foarte vechi ale bisericii bulgare.
Pentru a se ocupa de această dificilă sarcină a fost contractată o firmă de specialitate din Ungaria, care a venit la Dudeştii Vechi cu echipament special şi cu o "substanţă-minune" produsă în Belgia. Aceasta urmează să fie injectată în zidurile lăcaşului de cult, după ce acestea sunt găurite cu ajutorul unor burghie uriaşe. Procedeul de îndepărtare a igrasiei nu este unul simplu, zece persoane lucrând în momentul de faţă pentru terminarea proiectului.
Potrivit preotului paroh al bisericii menţionate, lucrarea este departe de a fi terminată, termenul aproximativ oferit de firma ungară fiind de 30 de zile. "Procesul de găurire nu este unul deloc uşor, din moment ce zidurile au o grosime de 140 de centimetri. În plus, nu este suficientă doar injectarea acelei substanţe, urmează să fie aplicată o tencuială specială care permite aerisirea", explică preotul Ioan Vasilcin.
Cea mai mare parte a lucrărilor de la biserica din Dudeştii Vechi este suportată de statul român, prin programul de reabilitare a lăcaşelor de cult, fondurile acordate fiind de 190.000 de lei. Costul total al reparaţiilor este de aproape 250.000 de lei.

CĂTĂLIN RADU

Comments:
Mihai - De parca noi nu aveam firme....
Exista cel putin 3 firme in Timisoara care fac exact acelasi lucru, si credeti-ma ca stiu ce vorbesc. Cu siguranta nici una dintre ele nu a fost contactata, sunt firme cu experienta care au realizat lucrari de referinta in Timisoara si imprejurimi. Nu inteleg de ce este mai usor sa dam banii statului
roman firmelor din strainatate in loc sa pastram banii pentru firmele romanesti in aceasta perioada de criza. Culmea culmilor e ca ne mai si laudam cu asta!

shatzi: le dam bani altora pentru ca la ei dureaza o luna lucrarea si dupa aia nu mai ai probleme . la noi cu romani ar sta trei ani sa ia bani de diurna si salariu si cand s/ar gata lucrarea ar pica biserica de tot.

========================================

Sub privirile confuze ale autorităţilor române, italienii şi nemţii le-au secat apa bulgarilor din Dudeştii Vechi
Nivelul scăzut al Canalului Aranca a iscat panică în Dudeştii Vechi. O mare parte a locuitorilor comunei timişene sunt dependenţi de sursa de apă pe care o folosesc la grădinărit. Cum în judeţ pare a se instala seceta, situaţia devine din ce în ce mai disperată pentru localnici, iar acuzele lor se îndreaptă către câteva firme din domeniul agricol care folosesc apa pentru irigaţii.
Firmele îşi împart apa, dudeştenii rămân cu algele şi mirosul
Precipitaţiile foarte scăzute din acest an îi obligă pe marii producători agricoli să se bazeze exclusiv pe irigaţii. Apa din Aranca, în fapt un canal de desecare, este pompată către firmele care au încheiat contracte cu sucursala teritorială Timiş - Mureş inferior a Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare. Potrivit autorităţilor locale din Dudeştii Vechi, care au depus plângeri ce au determinat şi un control al Gărzii de Mediu, situaţia a fost agravată în ultima perioadă mai ales din cauza societăţii italiene Emiliana West Rom SRL, care a obturat canalul pentru a putea pompa apa către culturile din zona comunei învecinate Valcani. A fost ridicat un stăvilar de pământ prevăzut cu o conductă îngustă prin care apa curgea în cantitate foarte mică spre Dudeşti, ceea ce a aprins spiritele în comună. "De vreo săptămână nu mai trece apa, este stopată de acel dig. Problemele sunt mai vechi, dar acum cu seceta este mai rău. Organele abilitate trebuie să ia măsuri! Oamenii sunt afectaţi pentru că majoritatea se ocupă cu grădinăritul. Ei nu au putut decât să sesizeze primăria", a spus localnicul Petru Uzun. În comună, Canalul Aranca şerpuieşte pe o lungime de aproximativ cinci kilometri, iar dudeştenii spun că mirosul pe care îl emană vegetaţia şi micile creaturi acvatice, care mor din cauza ierburilor prea înalte şi a lipsei de oxigen din apa extrem de scăzută, este insuportabil. "Ieri (miercuri - n.r.) am văzut apa şi nu mi-a venit să cred! Nu ştiu ce o să se întâmple dacă seacă râul. Totul a început să miroase urât, iar peştii mor din cauza ierburilor crescute", s-a plâns şi Vichentie Nemeth. Asaltaţi de plângerile localnicilor, reprezentanţii primăriei au investigat locul unde societatea italiană a blocat canalul şi unde este construită, de ani buni, o staţie de pompare care trimite apa către culturile aflate la kilometri depărtare. Potrivit viceprimarului Pavel Budur, cursul Arancăi către Dudeştii Vechi a fost oprit complet de către angajaţii firmei, cu ajutorul unei clapete metalice folosite cât se poate de "interactiv". "Singura conductă prin care trecea apa avea instalată o clapetă, pe care o închideau când nu venea nimeni. Când vedeau pe cineva venind, dădeau drumul la apă. Ei nu înţeleg că fără Aranca nici măcar nu ar fi existat localitatea noastră. Primii bulgari care au venit şi s-au stabilit aici erau pescari", explică vicele din Dudeşti.
Garda de Mediu a trecut şi a constatat
În urma reclamaţiei făcute de primarul dudeştean, Gheorghe Nacov, la Comisariatul Judeţean Timiş al Gărzii Naţionale de Mediu, doi comisari au efectuat un control la societatea italiană. Sofia Avram şi Luci Muşuroi au întocmit o notă de constatare din care cităm: "Canalul Aranca, la hotarul dintre Dudeştii Vechi şi Sânnicolaul Mare, în zona staţiei de pompare, a obturat scurgerea apei pe canalul Aranca prin depozitarea de pământ, lăsând o conductă de diametrul 315 mm pentru circulaţia apei. Debitul care trece prin conductă nu asigură viteza de deplasare a apei în aval, astfel încât apar fenomene de stagnare a apei pe raza comunei Dudeştii Vechi. Obturarea canalului Aranca s-a făcut ca urmare a neasigurării debitului de apă pe canal, atât datorită secetei cât şi datorită exploatării intensive din amonte de mai multe firme (SC SINAGRO SA, SC FRANK MEIER SRL) şi persoane fizice. [...] SC EMILIANA WEST ROM SRL reclamă faptul că ANIF RA nu asigură debitul de apă contractat (2858 mc - n.r.), staţia de pompare din Cenad funcţionând doar cu o pompă din cele două existente. [...] Am vizionat canalul Aranca în intravilanul comunei; se constată curgerea cu viteză scăzută a apei şi o vegetaţie foarte bogată în apă. De asemenea sunt multe deşeuri în apă: ambalaje, PET-uri, cadavre etc.".
Confuzie generală la ANIF
Potrivit raportului comisarilor, firmele care exploatează Aranca în amonte de staţia de pompare a societăţii italiene sunt firmele Sinagro şi Frank Meier. Situaţia se complică la sediul unităţii de administrare Bega Nord a ANIF RA, din Sânnicolau Mare, unde datele despre contractele încheiate pentru pomparea apei sunt puţin diferite. Mai exact, în loc de aşa-zisa Frank Meier (de fapt Fangmeier) există un contract semnat cu firma "SCFHE HANDEL". Despre cele două societăţi, inspectorul şef Miodrag Marcov spune că ar fi una şi aceeaşi, însă nu a fost foarte sigur. Persoana de contact a firmei, numită generic de inspector drept "Marinela", nu a putut fi contactată telefonic. Despre cealaltă societate agricolă, Sinagro, Miodrag Marcov a declarat că nu mai are contract, din moment ce utilajele de pompare a apei le-au fost distruse, el personal inspectând la faţa locului. Pentru că nu a vrut să ofere prea multe detalii, inspectorul ne-a trimis la directorul tehnic al ANIF RA din Timişoara, Constantin Blagoescu. La sediul regional, confuzia se amplifică. Conform declaraţiilor directorului tehnic, patru firme au contracte pentru apă, printre care "Frank Meier", dar şi Sinagro - despre care aflasem contrariul de la inspectorul Marcov. Patronul Sinagro, Sabin Moise, nu a putut fi nici el contactat telefonic.
Jocul cu pisica
"Eu zic şi că ei au sărit puţin calul. Nici să opresc toată apa la mine...", spune directorul Blagoescu despre digul italienilor de la Emiliana West Rom. Potrivit acestuia, cea mai bună soluţie ar fi una amiabilă încheiată între toate părţile, însă întâi ar trebui să treacă nervii cauzaţi de secetă. Cu toate acestea, dacă localnicii sau primăria din Dudeştii Vechi au nevoie de mai multă apă, soluţia ideală ar fi să plătească. "Ca să pompezi apă, cineva trebuie să plătească, pentru că statul nu subvenţionează. Primăria, dacă doreşte apă, ar trebui să încheie un contract cu noi. Energia constituie 85 la sută din preţul apei, iar asta nu o plăteşte nimeni", a explicat Constantin Blagoescu. Avocatul Cristian Doandeş, desemnat de directorul societăţii italiene, Paolo Rocchi, drept purtător de cuvânt al firmei, a declarat că situaţia ar trebui să fie rezolvată de ANIF, cu care Emiliana West Rom are încheiat un contract, ba chiar unul triplu faţă de necesar. "Din câte ştiu eu, Emiliana a contractat o cantitate triplă de apă decât cea care ar fi fost suficientă, tocmai pentru a-i determina pe cei de la ANIF să pompeze suficientă apă. În loc de apă pentru 1.000 de hectare, câte sunt irigate, se plăteşte pentru 3.000", a precizat Cristian Doandeş.
Secetă de soluţii
Cum fiecare parte oferă soluţii diferite pentru problema dudeştenilor, situaţia nu pare să se rezolve în curând. Afectaţi de confuzia generală din ramurile destul de întortocheate pe care circulă apa Arancăi, de la pompele plătite de ANIF şi până la societăţile din avalul canalului care îşi irigă culturile, localnicii trebuie să se obişnuiască cu mirosul şi cu ideea că râul care le-a fost matcă pentru comună nu îi mai poate ajuta, fiind neputincios în faţa banului şi a diferitelor interese. În tot acest timp, în care nu se găseşte o rezolvare a situaţiei, seceta se instalează încet peste câmpia timişeană, crăpând aprig faţa pământului.
CĂTĂLIN RADU, ANTON BORBELY

Comments:
Alina - Sub orice critica
in tara asta nu se schmiba nimic. le permite la straini sa faca orice cu sarmani oameni. dupa ce ca sunt saraci le mai fura si apa. atata coruptie si nesimtire este strigatoare la cer. nu ma mira ca lumea vrea sa plece. si in occident sunt excroci, dar parca se mai poate trai. da-ti apa la oameni inapoi!!!!

Teo - mafia italiana
Italienii astia isi permit sa faca orice la noi,de aia multi dintre ei si vin aici,ca sa faca treburi mizerabile.Foarte putin dintre ei sunt cinstiti.Uitati-va prin casinouri,prin barurile de noapte,unde e plin de curve e plin si de italieni.Politia are treba cu ei doar atunci cand o faca lata de tot.Dar sa lasi mii de oameni fara apa,e prea de tot.Oare pe acesti oameni sarmani nu are cine sa-i ajute sa anunte la Bruxelles ce se intampla, ca in Romanica noastra nimeni nu-i va baga in seama?

Marian - domnule prefect, luati masuri!
Dumnule prefect Bacala,ce se intampla la Dudestii Vechi este de competenta dvs.,ca reprezentat al Guvernului in teritoriu.De ce nu luati masuri, probabil stiati de mai mult timp despre aceasta porcarie italieneasca.Asteptam sa citim in presa cum ati tratat problema.

Anonim - oare
Eu cred ca problema trebuie cautata si in curtea primariei pentru ca aceasta situatie nu este de acum ,de ieri....ea dureaza de cativa ani si cu acordul autoritatilor locale iar problema a explodat acum deoarece asa numitul (viceprimar )are probleme parsonale de rezolvat in domeniul funciar cu aceasta firma italiana si aplica aceasta pozitie de forta pentru asi rezolva problemele personale sa nu credeti ca au interes sa rezolve problema in interesul localnicilor intrucat si cei interv ievati in articol sunt apropiati lui si angajati la primarie ,prea este totul cusut cu ata alba.

========================================

Ţinutul uitat de timp
În Timiş, considerat nu demult Occidentul României, există încă oameni care trăiesc într-o izolare greu de imaginat. Într-unul dintre cele mai izolate sate din judeţ – Colonia Bulgară – mai trăiesc doar doi locuitori şi câţiva ciobani aciuaţi în această zonă, din Sibiu. Cei trei kilometri care despart satul de centrul de comună, Dudeştii Vechi, nu pot fi parcurşi decât cu maşina de teren sau cu căruţa. Drumul este o adevărată piatră de încercare chiar şi pentru cel mai experimentat participant la raliurile montane. Iar atunci când plouă şi maşinile de teren îşi fac drum cu greu spre micul cătun. Colonia Bulgară se diferenţiază, totuşi, de celelalte sate izolate din judeţ: aici există curent electric şi reţea de apă potabilă...
Doar cu căruţa
Cei 75 de kilometri care despart Dudeştii Vechi de Timişoara pot fi parcurşi cu orice autoturism fără nici o problemă. Situaţia se schimbă atunci când doreşti să ajungi într-unul dintre cele mai izolate sate ale Timişului: Colonia Bulgară. Cu toate că pe hărţi satul este specificat, un drum până acolo te face să te gândeşti că, de fapt, localitatea a existat cândva, iar acum nu e nimic altceva decât un cătun în care îşi duc existenţa cel mult câţiva ciobani. Primul impact cu realitatea îl avem în momentul în care ajungem la intersecţia drumului spre Colonia Bulgară.
Un vechi drum din piatră, cu cratere adânci lăsate de timp şi intemperii, este proba care trebuie trecută pentru a ajunge în fostul sat. După doar câteva sute de metri de mers cu maşina, orice şofer abandonează ideea. Restul distanţei, de doi kilometri şi jumătate, fie o străbaţi pe jos, fie cu căruţa.
O dată ce te îndepărtezi de dumul principal, cât vezi cu ochii, numai câmp. Undeva în zare, se conturează turnul unei biserici, semn că acolo, cândva, exista o comunitate închegată. Cu fiecare metru străbătut la picior spre Colonie apar semne ale fostei aşezări. Movilele de pământ pe care le vezi în momentul în care distanţa până la fostul sat se micşorează sunt, de fapt, ceea ce a mai rămas pe locul fostelor case, după cum aveam să aflăm ulterior. Ceva mai încolo, o clădire părăginită, este sediul fostei secţii zootehnice.

Urme de civilizaţie
După un drum care a durat aproape o oră, ne apropiem de ceea ce pare a fi prima casă din sat. Un prim semn încurajator. Realizăm însă că am ajuns în dreptul unei stâne de oi. La câteva zeci de metri, pe partea stângă a drumului principal care străbate fostul sat, se află cimitirul. Mormintele îngrijite arată că cei câţiva oameni care încă mai locuiesc aici ştiu să-şi respecte morţii.
Cu cât înaintezi pe drum, imaginile sunt din ce în ce mai dezolante. La câţiva metri de cimitir, o altă construcţie. Fostul magazin al satului a fost şi el transformat, de către ciobanii care s-au stabilit aici, în staul pentru oi şi grajd pentru cai. Doar geamurile mari din sticlă amintesc de fosta destinaţie a clădirii. Cămin Cultural nu mai există, iar din vechea şcoală a rămas doar o movilă de pământ.
"Când am venit eu, în urmă cu zece ani, satul mai avea încă oameni. Era un autobuz care venea pe aici. Acum... nimic. Au plecat treptat, treptat şi am rămas numai noi, ciobanii. Primii au plecat tinerii, iar apoi s-au întors să-i ia şi pe bătrâni. Totul s-a demolat, nu a mai rămas nimic în picioare", ne-a spus proprietarul fostului magazin din sat. Singurele urme de civilizaţie din Colonie sunt curentul electric şi reţeaua de apă potabilă.

Slujbă, o dată pe an
Cea mai impozantă construcţie din sat este biserica. Situată în locul care, cândva, era centrul satului, atrage privirea atât datorită înălţimii, cât şi prin arhitectura ei. Aici se oficiază slujba o dată pe an. În fiecare zi de 17 octombrie, de Sfântul Luca, preotul romano-catolic face drumul până în Colonie. Atunci, satul parcă se însufleţeşte. Cei care au locuit aici – care mai au doar amintirile şi mormintele celor care nu mai sunt – se reîntorc "acasă". Participă la Sfânta slujbă, se roagă la mormintele celor care odihnesc în cimitir, se întreţin cu cei care mai locuiesc aici şi... pleacă. Vor reveni peste un an, nici unul însă cu intenţia de a rămâne în aceste locuri.
Ungurul din Colonia Bulgară
Cu greu găsim casa unuia din cei doi localnici care mai trăiesc în Colonia Bulgară. Nu este bulgar, ci ungur. Gheorghe Toth locuieşte aici de 76 de ani. "Aici m-am născut, aici m-am botezat, aici m-am însurat şi tot aici vreau să mor", ne spune Gyuri-baci. De la el aflăm că, în urmă cu mai bine de 20 de ani, în Colonia Bulgară existau 293 de numere de casă: "Era un sat bogat, lumea o ducea tare bine. Aveam două şcoli, dispensar tot ce ne trebuia. Acum nu mai este nimic".
Bătrânul povesteşte că oamenii au început să plece în urmă cu mai bine de 40 de ani, atunci "când s-a trecut la desfiinţarea satelor". Migrarea în masă a localnicilor a început în urmă cu 20 de ani. "Au tot plecat, până când nu am mai rămas decât eu şi încă un consătean", adaugă maghiarul din Colonia Bulgară. Gyuri-baci spune că nu s-a gândit, nici o secundă să plece de aici. Fiica sa este stabilită la oraş, dar bătrânul continuă să-şi ducă viaţa alături de soţia lui, în casa în care a stat o viaţă. Asta deşi, după cum mărturiseşte, traiul în colonia Bulgară este tot mai greu. "Nu avem telefon, nu avem mijloace de transport, suntem rupţi de lume. În ultimii 20 de ani, Salvarea a fost la noi doar o singură dată", povesteşte Gyuri-baci.
Aprovizionarea cu cele necesare traiului zilnic este o misiune destul de grea pentru un om de vârsta lui. Dar s-a obişnuit ca, o dată pe săptămână, să-şi înhame caii la căruţă şi să pornească spre Dudeştii Vechi, de unde îşi cumpără alimentele de care are nevoie pentru o săptămână.
Face acest drum indiferent de vremea de afară, pentru că nu are alternativă. Chiar şi aşa, cu toate lipsurile şi greutăţile inerente traiului într-un loc izolat, Gyuri-baci zice hotărât: "Nu aş pleca de aici. E frumos, e satul în care eu m-am născut. M-am obişnuit şi nu cred că aş putea locui în altă parte".

Promisiuni
Autorităţile locale din Dudeştii Vechi sunt optimiste în ceea ce priveşte revigorarea satului Colonia Bulgară. "Cea mai mare problemă la momentul de faţă este drumul, care trebuie refăcut. Dar nu ne-am putut gândi la cei trei kilometri până în Colonie, atâta vreme cât 40 la sută din străzile şi drumurile din comună necesită reparaţii serioase. Cu siguranţă că în viitorul apropiat îl vom pietrui şi pe acesta. Un mare avantaj este faptul că există canalizare şi curent electric, iar dacă rezolvăm şi problema drumului, satul ar putea să fie din nou populat", spune Gheorghe Nacov, primarul din Dudeştii Vechi.
Refăcută va fi de asemenea, şi biserica din localitate, banii vin de la Biserica Romano-Catolică, până în momentul de faţă fiind deja reparate acoperişul şi geamurile. Rămâne de văzut câte dintre proiectele autorităţilor locale, legate de refacerea Coloniei, vor deveni realitate şi dacă noua realitate va reuşi să-i atragă acasă pe cei plecaţi în bejenie de atâta amar de vreme.

OFELIA HERGHELEGIU

Comments:
MAIA - Tinutul uitat de timp
Eroare; SLUJBA IN BISERICA ROMANO CATOLICA DIN COLONIA BULGARA SE OFICIAZA DE PREOTUL ROMANO - CATOLIC SI NU CUM ERONAT ATI SCRIS "GRECO CATOLIC". Niciodata aici nu au existat enoriasi de rit greco - catolic si nici Parohie sau Biserica greco catolica. Cand relatezi despre istorie ar fi bine sa te documentezi cu exactitate.

pavlikeanu' - E R O A R E !
Ati gresit de doua ori spunand greco-catolic in loc de romano-catolic. De unde deduc ca ati scris articolul asta pe genunchi. Imi pare foarte rau ca trebuie sa va spun asta. Dar macar in varianta electronica puteti sa corectati aceste erori.
Al dvs, pavlikeanu'

========================================
"Rocus, pocus... preparatus"
Un timişorean susţine că a găsit soluţii pentru problemele vitale din agricultură, energie, ecologie şi împotriva dezastrelor
Dacă nu aş fi văzut o interesantă dezbatere pe CBS, preluată de un post de televiziune de la noi, despre creşterea animalelor în regim bio, libere în natură, versus creşterea lor industrială, ezitam şi amânam şi mai mult scrierea acestui articol. După mai multe prezentări şi demersuri de susţinere a unor inventatori şi a muncii acestora, m-a căutat la redacţie un zidar pensionar din Timişoara, încercând să mă convingă că are mai multe invenţii care vor schimba lumea. Domnul Rocus Petkov, la cei 78 de ani, se consideră un om cu idei care are soluţii, calcule, invenţii, pentru probleme vitale din agricultură, energie, dezastrele, ecologie şi împotriva dezastrelor. Toată viaţa şi-a dorit să-şi breveteze aceste "proiecte", dar n-a fost înţeles acolo unde se adresa, acum şi mai mult decât în vremea comunistă, când susţine că "era cunoscut în cercul inovatorilor-inventatorilor şi apreciat de cei de la biroul judeţean de invenţii".

"Ca şi un prieten"
Este o persoană care îşi doreşte să fie ascultată; oricine face acest lucru, având răbdarea necesară, este considerat imediat "ca şi un prieten". Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie după vreo două runde de discuţii. Domnil Rocus Petkov crede puternic în propriile "născociri", pe care însă foarte greu le poate explica, prezenta sau argumenta. Nici când i-am cerut schiţe, planuri ale instalaţiilor sale nu m-am putut pe deplin dumiri. Unele par desprinse din începuturile tehnicii industriale. Simplitatea şi arhaismul acestor "(re)descoperiri" ale sale le plasează în cel mai bun caz într-un muzeu al realizărilor ingenioase. Alte soluţii propuse, ca şi explicaţiile date vizavi de ele, te proiectează într-o lume bizară, în care insolitul se întâlneşte cu prefigurările futuriste prezentate în documentarele tv de ştiinţă şi tehnică.
Imaginaţie sau idei valabile?
Nu ştiu să spun de unde provine preocuparea sa pentru reinventarea unor realizări ale tehnicii, nici dacă proiecţiile sale, mai mult povestite decât aşternute pe hârtie sau fixate în planuri, schiţe sau proiecte sunt simple rezultante ale unei imaginaţii bogate sau constituie idei valabile pentru eventuale studii, proiectări sau experimente. De-a lungul timpului, descoperirile esenţiale nu le-au făcut întotdeauna oamenii de ştiinţă, savanţii sau academicenii, foarte multe dintre procedeele şi metodele tehnice care le aplicăm şi astăzi vin din timpuri imemoriale, le-au descoperit şi folosit pentru prima oară oamenii obişnuiţi şi, abia după milenii sau secole, acele instrumente, obiecte sau utilaje, dar şi principiile lor de funcţionare au fost preluate şi sofisticate până la nivelul de high-tech de astăzi. Dacă domnul Petkov poate deveni printr-o simplă rostire parafrazată de Rocus pocus preparatus, un magician al ideilor valabile, pot încerca şi vedea ingenioşii care proiectează mereu diverse lucruri fără să aibă vreodată propriile lor idei despre ele. Prima se referă la troliu, care ar putea fi folosit în tandem de două maşini pentru aratul adânc şi brazdă cu brazdă, al câmpului, care face "diguri" drepte şi plantele nu trebuie prăşite, pe care îl propune în locul tractorului modern, care este un utilaj multifuncţional şi multioperaţional, cu calculator şi comandă prin GPS, dar fără "pilot" uman. A doua rezolvă problema energetică definitiv, pornind de la observaţia că există o deosebire între "fiertul fasolii şi a produce abur". Centrala electrotermică imaginată de dl Rocus "încălzeşte apa de sus în jos" şi reintroduce aburul recuperat din turbină în instalaţie, eliminând răcirea acestuia în turnul de răcire, salvând astfel 80 la sută din energia pierdută în instalaţia clasică.
Irigare la rădăcină şi adăposturi mobile pentru animale
Pentru agricultură, vie şi pomi crede în omogenizarea stratului de teren pe o adâncime de 50-60 de cm şi în irigarea plantelor la rădăcină, aceasta fiind a treia sa invenţie. A patra are va destinaţii zootehnia şi, deopotrivă, ecologia (ceva asemănător cu tema dezbaterii invocate în preambulul articolului), vizând adăposturile pentru animale şi păsări care ar trebui să fie mobile, o dată cu deplasarea lor la intervale de timp realizându-se atât curăţarea lor de deşeuri, cât şi fertilizarea organică a solului. A cincea este destinată compactării omogene a betonului prin realizarea unui dispozitiv care face vibraţia să se producă în întregul volum turnat, fiind pretabilă pentru lucrările de drumuri pentru suprafeţe de 50 mp. Aici domnul Rocus este chiar acasă, în privinţa meseriei. A şasea este o "haină" pentru pompieri care se aruncă în lupta cu flăcările devastatoare ale incendiilor din păduri şi depozite de nutreţuri şi constă dintr-o perdea de apă realizată cu ajutorul unui dispozitiv format din două triunghiuri suprapuse invers. A şaptea este una futuristă şi ecologică în acelaşi timp, fiind vorba de un acoperiş-terasă a cărui hidroizolaţie este realizată din plăci dreptunghiulare dispuse suprapus în pantă mică, sub care se află o folie de plastic, distanţiere de 3-5 cm, plăci din beton, acoperite cu pământ şi sub toate acestea este montat un sistem de scurgere. În fine, a opta dar nu ultima este deszăpezitorul-topitor cu registru cald şi foc pe camion. Lor li s-ar putea adăuga şi cazanul de ţuică cu recuperator de căldură realizat cândva la Dudeştii Vechi.
Neliniştit, deci plin de viaţă
Cum, în cazul unui om neliniştit privind problemele lumii de astăzi şi plin de viaţă, la fel ca dl Petkov, mereu se găsesc chestiuni practice care trebuie tratate cu ingeniozitate, imaginea ni-l prezintă în faţa blocului în care locuieşte, prezentându-ne cu mândrie balconul apartamentului pe care îl împarte cu soţia, închis cu soluţii uşoare şi moderne, din care cartierul i se dezvăluie panoramat pe cele trei părţi cu geam. Iar panorama trebuie că este una foarte plăcută, din moment ce ne vorbeşte cu atâta entuziasm şi bucurie...
MARCEL SĂMÂNŢĂ, FOTO: CORNEL RACZ

Wednesday, September 23, 2009

430

Napreć sas kulu dve nédeli žurnalista Vladimir MITEV ud Balgárija ij pusetil redákcijata na B.D.B.-R. Toj ij redáktor na prestižnotu spisánji TEMA i si ij naprávil vreme da napiši pu neštu i za námu, banátsćite balgare, za kujétu mu zafálemi mlogu. Ugvádem tuka négvata státija, skanirana. Státijata za možiti da ja prečetéti, sled neku denj, i na sájta na spisánjétu http://www.temanews.com/index.php?p=tema&iid=569&aid=13745. Mu zafálemi za hubanćite hurti i mu žélimi na Vladimir satu náj-hubavotu!
==============================
Pá ud spisánjétu TEMA, no ud idin po-stár broj, (broj 2 (325), 14-20 január 2008 ), ij i slédnata státija na Iskra Cenkova za banátsćite balgare ud Balgárija:
Горчиви корени
Искра Ценкова
"Да не дава Господ да забравяме кои сме и откъде сме дошли!", казват живеещите у нас банатчани.
Има едно старо банатско заклинание, което пази и до днес магическата си сила и се повтаря фанатично от бащи на деца. Думите му приличат повече на благопожелание, но тук, в Гостиля, кой знае защо го наричат проклятие. Може би защото звучи едновременно като гореща молитва, като тежка клетва, като предчувствие за заплаха и изтърван страх. Страх да не залинее свещеният завет на дедите им, съхранил ги като общност векове наред, макар и разпръснати по различни краища на земята.
"Да не дава Господ да забравяме кои сме и откъде сме дошли!", казват и до днес местните палкяне, стане ли дума за корените им. Затова всяка година банатските българи у нас и отвъд западната и северната ни граница си устройват родови срещи - веднъж на наша земя, после в сръбското село Иваново и в румънския град Стар Бешенов. Това са местата, откъдето преди около 130 години част от предците им са поели обратно към България.
Това разказва 82-годишният Павел Куков от банатското село Гостиля, местен поет и разказвач, дългогодишен учител и пазител на родовата памет на селото. За да спаси от забрава преживяното, още като студент по френска филология започва да си води дневник, наречен красноречиво ПГК. Абревиатурата е закодирала не само инициалите на името му - Павел Гърголов Куков. Погледната от друг ъгъл, би могла да се разгърне още по-поетично - "Палкянски горчиви корени". Така местният патриот е нарекъл дневника си, който и до днес дописва на палкянски.
На този диалект банатчани "ортуват" помежду си.
Защо горчиви? - питаме местния интелектуалец, сгушени край печката в мразовитата утрин в селото със седемте моста. Уникалните му банатски къщи са се скупчили зиморничаво навръх баира, заничат през изпотените стъкла надолу към побелялата равнина, а тя сякаш е без свършек. Погледът ти няма къде да се спъне, ухото ти - какво да одраска. Само тук-там ще изхрипти някоя врата и ще изсипе през отвора си шепа ситни заоблени звуци. По това време на деня жените потропват зад портите с кофи и съдове, тършуват из скринове и долапи, хранят кокошките, а мъжете подхвърлят в печките наръч дърва и сядат да пият чаша димящ чай с хрупкави банатски крофли. Тия местни курабии са замесени от пръхкаво бяло брашно и буци прясна свинска мас - големи и твърди като снежни топки. Разчупиш ли ги, вътре са пълни с маджун, както тук казват на мармалада, мак, захар и цимлек, което ще рече канела.
Селото мирише на дим и сняг, на прясно изпечен хляб и на врящо в тенджерите мляко, което се издува и пука като балон от дъвка. Павел Куков поклаща глава, присвива очи и дърпа въпроса ни за опашката. "Защо горчиви ли? Гостиля на латински означава "място, враждебно за живеене". Някога по тия места е върлувала чума. Тогава суеверните павликяни впрягат вдовици в малко рало, за да заорат наоколо, та да не влезе чумата в селото. Банатският българин вярва не само в Бога, но и в съществуването на зли демони - гявле, ресаре, самудиви...", разказва Куков. След това подрежда хронологично историята на родното си село, която тръгва от далечната 1890 г.
Тогава 46 банатски семейства, сред които е бил и неговият дядо, прекосяват с дървен сал Дунав и се настаняват на поляна близо до Горна Митрополия. Банатчаните не искали да живеят със старите българи заради различните си обичаи и носии. Затова помолили плевенския областен управител да се отделят като община. Той обаче ги наругал и се заканил да ги върне там, откъдето са дошли. Тръгнали си те обратно към Банат огорчени, уморени, гладни. Спрели да пренощуват там, където ги заварила нощта. На сутринта разтрили очи, огледали се и живнали.
А, тук има бара, значи ще има гъски
Щом има жива вода, значи ще има и риба, и воденица, и качамак ще има. Пък и земята си я бива - пущиняк, но отдолу тлъст чернозем. Каквото боцнеш, все ще поникне. Пратили същия ден делегация при врачанския областен управител, а той веднага им осигурил чиновник, който да им измери по два декара земя на семейство. Хората изкопали в пръстта по една землянка и първата година заживели в нея заедно с добитъка си. После си купили дъски и сковали бараки. А след това лека-полека вдигнали къщите си в готически стил, облагородили пустеещите поля, отворили училище.
Не пропуснали да се погрижат и за душите си. Първата им църква била една скромна енорийска къща. След като се позамогнали, през 1904 г. вдигнали и Божия храм "Пресвето сърце Исусово" - с двете си ръце и със собствени средства. Помогнал им и белгийският свещеник Хенрих Дулсе, който убедил архиепископа на Париж да отпусне парична помощ за строежа на католическата църква. Ето я, стига ти дори само да я зърнеш, за да сведеш неволно глава, още преди да си прекрачил прага й. Не само заради преклонната й възраст.
Недалеч от Божия дом и до днес тече оная същата речица, заради която палкянете избрали мястото и го нарекли на нея - Гостиля. По това време на годината барата, както тук я наричат, е съвсем излиняла. Сгърчила се е от студ и поскърцва с ледени зъби към шумното ято гъски. Птиците пъчат гърди сред оплешивелите храсталаци, подреждат пера с яките си оранжево-жълти човки, извиват дълги шии към реката и се оглеждат. После изкрещяват дружно заповедно и заканително към селото. Банатчани обаче хич не обръщат внимание на гъшия протест, въпреки че са издигнали в култ пернатото, което и до днес ги спасява от студ и глад. Затова са го възпели дори в песните си "Гъскатъ да е в торбътъ, че сладка е от нея чорбътъ".
По време на войната двете банатски села Гостиля и Бърдарски геран гушели гъски и изхранвали изгладнелите и измършавели софиянци. Те пък им се отплащали щедро. Така местните бързо забогатели като истински кулаци. Когато комунистите дошли на власт, пробвали да затворят черната банатска борса и да национализират гъските им. Местните пък се зарекли да ги надхитрят и успели. Къде и как са замаскирали крякащите птици, не е ясно, но гъските в Гостиля и Бърдарски геран оцелели. До следващата тъмна нощ, в която мъжете извивали дългите им вратове, а на заранта жени надявали буйни рокли. Защо пък буйни? Защото под фустите им висели нанизани най-малко десетина оскубани тлъсти гъски. Качвали се така оборудвани в "свинския вагон" на мазния видински влак.
Приказката "Ще те оскубя като банатска гъска!" обаче си има друга история. Всяка пролет банатчани събират гъшия пух и пълнят с него възглавниците и завивките си. Тези юргани, топли и леки като детски целувки, тук се наричат "дуни" и са едно от най-неоспоримите доказателства, че сте попаднали в истинска банашка къща. Местните казват, че долепиш ли глава до пухкавите бузи на банашката възглавница, колкото и години да тежат на гърбината ти, олекваш като перце, отронено от крило на ангел, и цяла нощ се люшкаш от звезда на звезда.
Стане ли дума за летене, банатските моми най-добре знаят какво значи, вместо да стъпваш по земята, да кръжиш във въздуха. В прегръдката на мъж. Едно време в селото имало седем кръчми, в които младите играели керуш ланье, разновидност на мазурка. В превод от унгарски името на тоя танц означава "малко дяволско момиче". Играе се от двама ергени и две девойки. Днес танцът се изпълнява най-вече от местната фолклорна група и обира овациите на всички фестивали и събори.
"Знаеш ли, че всички павликяни говорят френски" - подхвърля през смях Куков, докато обсъждаме специфичното банашко наречие, пренесено от дедите им, което навремето се е изписвало на латински. И дава пример: Же ву пре. Чуе ли подобна реплика, банатчанинът веднага ще разбере, че каруцата ще опре до леката му кола. Още един пример от ежедневието в подкрепа на горното твърдение. Минава французин през селото, сблъсква се с павликянин, подкарал на паша говедата, но след това кавалерски се отдръпва: "Си ву воле пасе!", казва учтиво французинът. Ако си мислите, че това означава буквално "Ако желаете, минете", със сигурност грешите. Павликянинът така се засегнал от тия думи, че побутнал с гегата си добичето и бързо коригирал французина: "Абе господине, това не ти е сиво искърско говедо, това е червено садовско."
Пътят, който се вие между Бърдарски геран и Гостиля, е дълъг 25 километра. Някога двете села не само са се сватосвали помежду си. На празника Пресвето сърце Исусово, познат още като Процесия, бърдарчани тръгвали пеша между нивите на дълго шествие с църковни песни и молитви на уста, с кръст и хоругви в ръце, за да празнуват заедно със събратята си от Гостиля. От съседното банашко село Брегаре, което е на 9 километра, пък поемало друго шествие. В днешно време празникът е опростен, но трите села отново са заедно и в радост, и в мъка, и на сватби, и на погребения. В Гостиля си имат една приказка: Каруцата и окът да са обърнати към Бърдаре! - както казват на Бърдарски геран.
Павел Куков ни разказва и един парадокс, с който се сблъсква на банатските гробища в съседното Брегаре. Разположени са на висок баир и са така завъртени, че гледат към Гостиля, към Бърдарски геран и най-вече към Банат, което значи, че са вперили поглед далеч на запад.
"Бях потресен, когато за пръв път стъпих там. Има нещо символично в тия гробища. В Банат българите са били и ще си останат чужденци, малцинство. Завръщайки се тук, те вече са други, защото нещо от тях е останало завинаги на другата земя. И затова дълги години живеят затворено, странят от останалите и те от тях. Спомням си, че баба ми казваше на старите българи "мечки" заради потурите им. А когато за пръв път стъпих във ваша къща, бях силно впечатлен от ниските синии и трикраките столчета, на които хората се хранеха. Не бях виждал преди това подобно нещо. Откакто се помнех, у дома винаги се е сядало край високата маса, на четирикраки столове!", казва поетът.
Кое е последното, което е написал в дневника си, питаме. "Старост, скука, самота,/ съдба ли е това/ на света съскаш като змия/ и след смъртта - земя, кръст и пръст. И ако си вярваш - Исус в небеса с чудеса", рецитира Куков и продължава замислен в проза. Странно място са гробищата. Докато седял на онова завъртяно място в Брегаре, сред пронизителната тишина между кръстовете, и гледал как долу в краката му Искър тече ли тече, си мислел: колко много гробове, а колко малко народ долу в селото...

ГЕНЕЗИС
"През 1740 г. в областта Банат (днешна Румъния и Сърбия - бел. авт.) се заселват 4000 павликянски семейства, преминали през Малка Влахия. Императрица Мария Терезия ги приема добре и им дава известни привилегии, които им осигуряват самостоятелен герб, народни съдилища и др. Постепенно тези българи основават 13 селища, от които най-забележителното е Винга. Тези български католици са известни из цялата страна не само с труда си и с любовта си към реда, по което те приличат на тамошните германци, но и със своите великолепни ниви, лозя и пчелини. Пословичен е и стремежът им към образование. Между 100 души едва ли ще намерите трима, които не могат да четат." Това пише известният унгарски етнограф, археолог и картограф Феликс Каниц през 1871 г., след като е кръстосал и пътищата между Троянския Балкан и Дунав, изучавайки бита и културата на павликяните у нас и ги сравнил с побратимите им зад граница. Съпоставката, която ученият прави между българските католици в областта Банат и едноверците им у нас, не е в полза на местното неуко население. Каниц установява, че банатските павликяни, напуснали българските земи след Чипровското въстание от 1688 г., са постигнали значителен напредък. Макар че са част от българската диаспора, през дълголетното си съжителство с други етнически общности в западната част на Австро-унгарската империя, те са сформирали своя самобитна материална и духовна култура. Различни са носиите им, обичаите, танците, песните им, кухнята им дори, въпреки че и едните, и другите са все палкене. Така се наричат помежду си за по-кратко наследниците на старите павликяни. Социално-религиозното движение се разпространява по нашите земи между
VIII и X век, а процесът на привличането на павликяните към католическата вяра започва в началото на XVII век и продължава близо столетие.
Още в първите години след Освобождението българската държава създава либерален преселнически режим за притегляне на етническите българи обратно в родината. Привлечени от привилегиите, част от банатските българи се завръщат след двувековно изгнаничество обратно в "домовината"- земята, напусната от предците им. Държавата ги настанява в пустеещите краища на Северна България, подсигурява им земя, пасища и безлихвени заеми, за да започнат живота си отначало. Така се създават селата Бърдарски геран, Гостиля, Асеново, Брегаре и Драгомирово.
Банатчани пристигат у нас като преносители на по-висока култура. Докато местните орат още с дървено рало, те носят със себе си железния плуг, веялките. Преминават през замръзналия Дунав, натоварили на каруците си и непознатите до този момент у нас метални креватни пружини, и още много друг селскостопански и битов инвентар.
Заради католическото си вероизповедание общността сформира своя колония, която до 60-те години на миналия век живее затворено, ограничава социалните си контакти и женитбите само помежду си.

Wednesday, September 16, 2009

429

Mláda májća trasi baštata na tejnotu dite
Po-dolnotu filmče, u kujétu idna (hubanka) mláda májća ud Danemarka trasi baštata na tejna manenija Agust, ij sedelu du skoru na YouTube. Za sámu 3 dni filmčetu, u kujétu mládata Káren prekázva, či napreć sas idna gudina i pulvina ij puznála idin momak s kojtu ij imála idna noštna aventjura, ij blo videnu ud više ud idin miljon tima!
"Ji práva tuj, zaštotu probam da gu namera baštata na manenija August. Ni pámta više ud kade si bil, ni ti pámta niti imetu. Znája, či sled idna nošt, u kujatu smi bli zágjnu, na sutrenjta sam se sabutila i tébe više ne te imálu…" - duma Káren.
Ni šta
da znája kolku mažje sa si kupili cédula za Danemárka...
... No, sled kasu vreme satu tuj se ij dukázalu sámu idna rekláma, s kujatu da se pretaglat turiste u Danemárka. Mládata májća ij idna aktrisa na ime Ditte Arnth Jorgensen a manenija "August" ni jé tejnotu dite, duma dánskata nuvina "Ekstra Bladet". Filma ij bil izvádin ud naYouTube, no možiti da gu namertiti još na http://www.wimp.com/seekingfather.

Saturday, September 12, 2009

428

Na Flickr, na starnata na putrebitela Calendo (http://www.flickr.com/photos/calendo), sam nameril tuje svetiče:
Emilia Karagyena and sister in traditonal Bulgarian costume
(Photo taken in Vinga, Romania)
========================================
A na sájta http://portpopular.ro, za nameriti teze mlogu hubanći svetičitat sas nášta nusija:
Bulgarian women folk costume from Banat, linen shirt and skirt with geometrical motives sewed with golden thread and colored silk, silk apron and golden lace, pleated wool skirt and golden thread. Specific blue color of shirt and skirt. Over 80 years old.
Bulgarian women folk costume from Banat, linen shirt and skirt with geometrical motives, cotton apron and wool pleated apron. Over 80 years old.
Bulgarian women folk costume from North Banat with linen skirt, cotton apron with golden lace, shirt, head dress and silk coat.
Bulgarian skirt from Banat, made from wool, colored cotton and golden thread, pleated.
Bulgarian skirt from Banat, wool and colored cotton and golden thread, pleated skirt.
Sleeve details of Bulgarian women shirts from Banat, specific sew with golden thread and colored silk.
Bulgarian women shirts from Banat, specific sew with golden thread and colored silk.